Filmul ăsta e incredibil!!! Nu e povestea clasică de dragoste, şi da, poate părea prea siropos şi aiurea, dar sincer, mi s-a părut cel mai realist film de dragoste, în sensul că de ce să nu existe aşa ceva?
Trailerul nu e poate cel mai bun, adică nu prezintă cele mai bune momente ale filmului, aşa că mai bine îl vedeţi pe tot. Sincer, eu nu mi-am putut abţine lacrimile (şi nu pentru că sunt femeie lacrimogenă) la unele scene, pentru că erau chiar emoţionante, şi pentru că mă gândeam dacă ar fi să păţesc eu aşa ceva ce aş face şi cum aş fi...
Trailerul:
Şi cred că la final, ideea e să nu uiţi să-i spui persoanei de langă tine că o iubeşti.
Se afișează postările cu eticheta d'ale cuplurilor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta d'ale cuplurilor. Afișați toate postările
marți, 30 decembrie 2008
joi, 27 noiembrie 2008
luni, 10 noiembrie 2008
Revedere
Cât am aşteptat momentul acela...în care îl văd dinnou, în care stau la el în braţe şi nu mai contează nimic altceva...
Şi acel moment a venit vineri seara....aşa de dor mi-a fost de ochii lui albastri...Nu credeam că vai fi aşa de greu sa fiu departe de el, dar se pare ca e mai teribil decât îmi imaginam...
A fost un weekend superb! Nu aş mai fi plecat de acolo...Nici nu stiu ce sa scriu, cu ce să încep...am văzut şi gaşca, oamenii pe care nu i-am mai văzut de vreo 2 luni şi ceva, totul a fost cum nu se poate mai firesc şi mai frumos. Dar cel mai frumos a fost mâna lui în a mea şi căldura pe care o simţeam aşa de aproape de mine...
Ştiu că de regulă nu am asemenea postări, dar de data asta fac o excepţie, pentru că a fost cu adevărat frumos, şi cald şi bine...
Nu mai am ce să spun care să cuprindă tot avântul din sulfletul meu....nu e ceva ce se poate reda în cuvinte, e ceva ce se trăieşte, şi cine nu a avut parte de aşa ceva încă nu cred că poate înţelege de ce nu mai pot scrie nimic, iar cine a avut aşa ceva, ştie prea bine ce e în sufletul meu acum...
Abia aştept să treacă două săptămâni să ne vedem dinnou...
Şi acel moment a venit vineri seara....aşa de dor mi-a fost de ochii lui albastri...Nu credeam că vai fi aşa de greu sa fiu departe de el, dar se pare ca e mai teribil decât îmi imaginam...
A fost un weekend superb! Nu aş mai fi plecat de acolo...Nici nu stiu ce sa scriu, cu ce să încep...am văzut şi gaşca, oamenii pe care nu i-am mai văzut de vreo 2 luni şi ceva, totul a fost cum nu se poate mai firesc şi mai frumos. Dar cel mai frumos a fost mâna lui în a mea şi căldura pe care o simţeam aşa de aproape de mine...
Ştiu că de regulă nu am asemenea postări, dar de data asta fac o excepţie, pentru că a fost cu adevărat frumos, şi cald şi bine...
Nu mai am ce să spun care să cuprindă tot avântul din sulfletul meu....nu e ceva ce se poate reda în cuvinte, e ceva ce se trăieşte, şi cine nu a avut parte de aşa ceva încă nu cred că poate înţelege de ce nu mai pot scrie nimic, iar cine a avut aşa ceva, ştie prea bine ce e în sufletul meu acum...
Abia aştept să treacă două săptămâni să ne vedem dinnou...
miercuri, 16 iulie 2008
Nebunia Sex and the City
Tocmai vin de la Sex and the City-the movie! Ce să spun? E frumos! Mai ales dacă s-au urmărit şi seriile dinainte...e chiar frumos.
Şi poate cel mai frumos e faptul că e inspirat din viaţa reală. Şi stau şi mă gândesc dacă o să iubesc vreodată pe cineva atât de mult încât să trec peste faptul că m-ar înşela sau că m-ar lăsa baltă în ziua nunţii... Iniţial mă gândeam că e o chestie de vârstă: la 20 de ani judecăm mult prea rapid şi prea definitiv lucrurile, în mare parte pentru că avem mereu ideea de "mai e timp", pe când la 40 deja acel timp se cam duce. Dar de fapt ideea cu timpul nu e destul de plauzibilă, deoarece, dacă este ceva adevărat acela e că dragostea nu are vârstă!
Dacă aş iubi aşa de mult pe cineva atunci poate că aş ierta o infidelitate; dar ar conta enorm contextul! Acum, de exemplu să aflu de o infidelitate...nu ştiu cum aş reacţiona, dar probabil aş vrea să ştiu de ce, şi la fel de probabil că ar fi un motiv absolut tâmpit, pur masculin. Dar oare aş ierta? Sincer, nu ştiu, ăsta e adevărul. Aş trăi cred mereu cu ideea că se poate întâmpla dinnou; dar oare aş fi dispusă să risc, să-mi risc sentimentele? Probabil că da, la un moment dat, pentru că m-am lămurit că nu există absolut nicio logică în iubire. Te arunci cu capul înainte şi nu mai vezi nimic decât persoana iubită.
Aş fi teribil de rănită, dar probabil aş ierta...şi probabil că, la un moment dat, aş şi uita, dacă ştie cum să mă facă să uit...
Cât despre partea a doua, cu părăsitul în ziua nunţii...nici nu e cazul să mă gândesc la aşa ceva, pentru că nici măcar prima parte nu există-cea care duce la existenţa nunţii...
Oricum, revenind la film, mi-a plăcut. Poate e tras de păr în unele locuri, dar în mare parte e destul de real încât să te facă să îţi doreşti aşa ceva şi tu; dacă nu relaţiile pe care le au cele patru atunci măcar prietenia care le leagă! E cred cel mai frumos lucru să ai lângă tine prieteni adevăraţi, cu care să împarţi şi momentele de fericire dar şi cele de necaz, prieteni care să ştie să-ţi spună adevărul şi să fie acolo pentru tine.
E cu happy end, normal, doar e film american: they all live happilly ever after...şi la final te trezeşti dorindu-ţi şi tu acel final fericit, şi întrebându-te oare când va veni... And they do get married! După atâtea experienţe, într-un final, se regăsesc şi se recunosc!
The end!
Şi poate cel mai frumos e faptul că e inspirat din viaţa reală. Şi stau şi mă gândesc dacă o să iubesc vreodată pe cineva atât de mult încât să trec peste faptul că m-ar înşela sau că m-ar lăsa baltă în ziua nunţii... Iniţial mă gândeam că e o chestie de vârstă: la 20 de ani judecăm mult prea rapid şi prea definitiv lucrurile, în mare parte pentru că avem mereu ideea de "mai e timp", pe când la 40 deja acel timp se cam duce. Dar de fapt ideea cu timpul nu e destul de plauzibilă, deoarece, dacă este ceva adevărat acela e că dragostea nu are vârstă!
Dacă aş iubi aşa de mult pe cineva atunci poate că aş ierta o infidelitate; dar ar conta enorm contextul! Acum, de exemplu să aflu de o infidelitate...nu ştiu cum aş reacţiona, dar probabil aş vrea să ştiu de ce, şi la fel de probabil că ar fi un motiv absolut tâmpit, pur masculin. Dar oare aş ierta? Sincer, nu ştiu, ăsta e adevărul. Aş trăi cred mereu cu ideea că se poate întâmpla dinnou; dar oare aş fi dispusă să risc, să-mi risc sentimentele? Probabil că da, la un moment dat, pentru că m-am lămurit că nu există absolut nicio logică în iubire. Te arunci cu capul înainte şi nu mai vezi nimic decât persoana iubită.
Aş fi teribil de rănită, dar probabil aş ierta...şi probabil că, la un moment dat, aş şi uita, dacă ştie cum să mă facă să uit...
Cât despre partea a doua, cu părăsitul în ziua nunţii...nici nu e cazul să mă gândesc la aşa ceva, pentru că nici măcar prima parte nu există-cea care duce la existenţa nunţii...
Oricum, revenind la film, mi-a plăcut. Poate e tras de păr în unele locuri, dar în mare parte e destul de real încât să te facă să îţi doreşti aşa ceva şi tu; dacă nu relaţiile pe care le au cele patru atunci măcar prietenia care le leagă! E cred cel mai frumos lucru să ai lângă tine prieteni adevăraţi, cu care să împarţi şi momentele de fericire dar şi cele de necaz, prieteni care să ştie să-ţi spună adevărul şi să fie acolo pentru tine.
E cu happy end, normal, doar e film american: they all live happilly ever after...şi la final te trezeşti dorindu-ţi şi tu acel final fericit, şi întrebându-te oare când va veni... And they do get married! După atâtea experienţe, într-un final, se regăsesc şi se recunosc!
The end!
sâmbătă, 12 aprilie 2008
Iubiri interzise
Well, nici nu ştiu exact cum să încep...pentru că e un subiect aşa de dezbătut şi atât de controversat şi de încâlcit, încât orice început aş alege parcă tot ar fi ca nuca în perete. Aşa că o să risc: e vorba despre iubire! Sau mai degrabă despre acele iubiri "interzise", sau care nu se înscriu în legile unanim acceptate de toată lumea. Dar ce m-a intrigat cel mai tare a fost un articol, pe care eu l-am primit pe mail Topul iubirilor interzise, şi care vorbeşte despre anumite tipuri de relaţii "interzise".
Nu cred că se poate pune problema unei iubiri interzise, mai ales în secolul XXI, când mentalităţile sunt atât de evoluate şi de deschise spre nou. Adică exemplele pe care le dau autorii articolului mi se pare de-a dreptul jenante: "ea studentă- el căsătorit". Nu e interzisă o asemenea relaţie, şi mai ales, dacă e să aplicăm eticheta de interzis, nu ar fi trebuit să se limiteze doar la categoria studentelor; doar nu numai ele sunt cu bărbaţi însuraţi... Interzis, cel puţin pentru mine, e ceva care e nepermis din punct de vedere legal şi moral, dar, dacă e să fiu şi numai uşor romantică, aş spune că iubirea nu a avut şi nu va avea niciodată nimic de-a face cu morala sau legea, poate doar cu legea ei proprie!
Nu susţin prin asta adulterul sau înşelatul partenerei/rului de viaţă, spun numai că mi se pare uşor absurdă etichetarea unei asemenea relaţii ca fiind interzisă. Eventual imorală, sau poate păcătoasă ( pentru un om al bisercii).
Se continuă apoi cu relaţia între persoane aparţinând unor rase diferite, relaţie catalogată dinnou ca fiind interzisă! Poate am îneţeles eu greşit-şi sper să fie aşa, şi să nu considere autorii acestei reviste interzisă o relaţie între două persoane doar pe temeiul culorii pielii-. Asta sincer chiar nu mai pot să o accept ca intezisă sub niciun temei: nici legal, nici religios, nici social!E absurd!
Iar ultima e chiar cea mai tare- se consideră iubire interzisă cea dintre un om sănătos şi unul bolnav! Aiurea!
Să se fi luat sensul de interzis ca fiind "imposibil"? Deşi nici asta nu ar explica subiectul articolului... Pentru că o iubire nu e imposibilă şi nici interzisă decât atunci când partenerii decid asta sau ajung la o asemenea concluzie.
Ce mă miră e că nu s-a amintit nimic de cele mai "scandaloase " relaţii: cele dintre homosexuali! Adică un alb şi o persoană de culoare nu pot fi împreună, dar două persoane de acelaşi sex pot fi! Nu am nici cea mai mică problemă cu acest gen de ralţii, vreau numai să spun că articolul este foarte superficial, şi că aruncă o lumină destul de înapoiată asupra mentalităţii omului contemporan.
Întamplarea face să cunosc cupluri don toate cele trei cazuri menţionate, şi deşi este numai câte un cuplu pe situaţie - şi asta ar putea fi catalogată ca un slab argument- ţin să menţionez faptul că sunt foarte fericiţi împreună, au trecut prin multe situaţii împreună-atât ferictite cât şi tragice- şi nu există absolut nicio diferenţă în gradul de intensitate al iubirii pe care şi-o poartă unul altuia, faţă de alte cupluri pe care le cunosc-inclusiv cel în care sunt eu-. Sunt nişte cupluri normale care se bucură de prezenţa şi iubirea celuilalt!
Asemenea etichetări şi catalogări sunt chiar jenante, mai ales atunci când apar într-o publicaţie distribuită pe internet. Până acum chiar nu am avut nimic împotriva acestei publicaţii, dar mi se pare că prin acest articol au cam gafat-o...
Nu cred că se poate pune problema unei iubiri interzise, mai ales în secolul XXI, când mentalităţile sunt atât de evoluate şi de deschise spre nou. Adică exemplele pe care le dau autorii articolului mi se pare de-a dreptul jenante: "ea studentă- el căsătorit". Nu e interzisă o asemenea relaţie, şi mai ales, dacă e să aplicăm eticheta de interzis, nu ar fi trebuit să se limiteze doar la categoria studentelor; doar nu numai ele sunt cu bărbaţi însuraţi... Interzis, cel puţin pentru mine, e ceva care e nepermis din punct de vedere legal şi moral, dar, dacă e să fiu şi numai uşor romantică, aş spune că iubirea nu a avut şi nu va avea niciodată nimic de-a face cu morala sau legea, poate doar cu legea ei proprie!
Nu susţin prin asta adulterul sau înşelatul partenerei/rului de viaţă, spun numai că mi se pare uşor absurdă etichetarea unei asemenea relaţii ca fiind interzisă. Eventual imorală, sau poate păcătoasă ( pentru un om al bisercii).
Se continuă apoi cu relaţia între persoane aparţinând unor rase diferite, relaţie catalogată dinnou ca fiind interzisă! Poate am îneţeles eu greşit-şi sper să fie aşa, şi să nu considere autorii acestei reviste interzisă o relaţie între două persoane doar pe temeiul culorii pielii-. Asta sincer chiar nu mai pot să o accept ca intezisă sub niciun temei: nici legal, nici religios, nici social!E absurd!
Iar ultima e chiar cea mai tare- se consideră iubire interzisă cea dintre un om sănătos şi unul bolnav! Aiurea!
Să se fi luat sensul de interzis ca fiind "imposibil"? Deşi nici asta nu ar explica subiectul articolului... Pentru că o iubire nu e imposibilă şi nici interzisă decât atunci când partenerii decid asta sau ajung la o asemenea concluzie.
Ce mă miră e că nu s-a amintit nimic de cele mai "scandaloase " relaţii: cele dintre homosexuali! Adică un alb şi o persoană de culoare nu pot fi împreună, dar două persoane de acelaşi sex pot fi! Nu am nici cea mai mică problemă cu acest gen de ralţii, vreau numai să spun că articolul este foarte superficial, şi că aruncă o lumină destul de înapoiată asupra mentalităţii omului contemporan.
Întamplarea face să cunosc cupluri don toate cele trei cazuri menţionate, şi deşi este numai câte un cuplu pe situaţie - şi asta ar putea fi catalogată ca un slab argument- ţin să menţionez faptul că sunt foarte fericiţi împreună, au trecut prin multe situaţii împreună-atât ferictite cât şi tragice- şi nu există absolut nicio diferenţă în gradul de intensitate al iubirii pe care şi-o poartă unul altuia, faţă de alte cupluri pe care le cunosc-inclusiv cel în care sunt eu-. Sunt nişte cupluri normale care se bucură de prezenţa şi iubirea celuilalt!
Asemenea etichetări şi catalogări sunt chiar jenante, mai ales atunci când apar într-o publicaţie distribuită pe internet. Până acum chiar nu am avut nimic împotriva acestei publicaţii, dar mi se pare că prin acest articol au cam gafat-o...
duminică, 16 martie 2008
dileme
Să ai o relaţie nu e chiar cel mau uşor lucru pe care l-ai putea face; nu e de ajuns să găseşti ACEA persoană, mai trebuie să o şi păstrezi lângă tine şi să faci tot ce se poate pentru ca acea relaţie să meragă înainte cât mai frumos posibil. Asta era teoria. Practica e puţin altfel, pentru că întro relaţie nu eşti numai tu ci mai e şi o altă persoană, care se poate întâmpla să fie foarte diferită de tine, sau care are concepţii diferite de ale tale. Şi de aici începe totul: faci sau nu compromisuri pentru bunul mers al relaţiei, mai schimbi ceva de la tine ca să fie totul ok per ansamblu, treci cu vederea anumite neconcordanţe între sistemul tău de valori sau crezuri şi realitatea oferită de persoana iubită? Unde este limita în implicarea în viaţa celuilalt?
Sunt întrebări, în aparenţă, foarte complicate, dar de fapt ele există şi apar cel puţin o dată întro relaţie (cel mai adesea din partea femeilor, deşi mai sunt şi bărbaţi care au asemenea "erezii" uneori). Sunt întrebări pe care mi le pun şi eu, normal, deşi sunt întro relaţie foarte frumoasă de un an jumate cu un om cu adevărat frumos-atât ca şi fizic, dar şi la caracter-. Se crează uneori situaţii din care parcă nu şti cum să ieşi ca să nu fie afectată situaţia generală, şi atunci normal că te întrebi până unde poate merge implicare în viaţa celuilalt, şi cât de mult îmi pot permite să să judec acţiunile celuilalt? Adevărul e că e destul de greu să analizezi aşa ceva atunci când iubeşti. Era o maximă: "Întâiul suspin al dragostei este şi ultimul al gândirii", care deşi este oarecum exagerat are o tentă de adevăr: când iubeşti, raţiunea pierde teren destul de mult; nu degeaba se spune că iubim cu inima nu cu capul.
Dar rămâne totuşi întrebarea: care e limita până la care te poţi implica în viaţa cuiva? Atât cât să-i dai numai de înţeles că îţi pasă de soarta ei, sau să o faci să înţeleagă că de fapt intenţiile tale nu au ca scop decât binele ei, sau să fie numai subtile cât pentru a se lăsa de înţeles că eşti acolo să-i fii alături indiferent de turnura lucrurilor? E greu, pentru că depinde de persoane. Unele vor să ştie că în permanenţă este cineva care le poate arăta drumul cel bun, apoi mai sunt persoane cărora nu le place să li se arate acel drum, persoane care preferă să îl descopere singure, şi mai sunt persoanele care vor numai să ştie că indiferent de de drum aleg au lângă ele acea persoană iubită. Mai sunt şi alţi oameni evident, eu m-am gândit numai la aceştia, aşa, pentru o clasificare minimală şi oarecum categorial opusă.
Ideea e că afli, sau asculţi, ce fel de om e cel de lângă tine. Eu una, sunt mai degrabă din ultima categorie... Apreciez şi nu numai atât, dar mă şi bucură enorm să văd că persoana pe care o iubesc se interesează de mine, şi uneori mă ceartă pentru ceea ce fac, dar nu am nevoie de corector, ci de un punct de sprijin, pe care să îl ştiu acolo, să îl simt lângă mine.
Acuma, toţi suntem oameni şi ne este foarte greu tuturor să vedem că persoanele la care ţinem se aruncă uneori direct cu capul în zid, dar totuşi trebuie să le respectăm alegerea, atâta timp cât consecinţele acestor acţiuni nu sunt unele care le-ar putea afecta definitv viaţa şi securitatea.
Very tricky thing chestia asta cu liberul arbitru...toţi avem nevoie şi dreptul la aşa ceva, dar toţi vrem să îngrădim celor la care ţinem accesul la asta, din varii motive.
Pe moment, pot spune sincer, că sunt chiar fericită cu ceea ce am, pentru că am marele noroc de a avea alături de mine un om pentru care comunicarea e esenţială şi astfel se pot discuta multe dintre eventualele situaţii şi probleme care mai apar.
Fiecare crede că ştie mai bine decât celălat ce e mai bine, dar de fapt, vrea să creadă că aşa cum crede el va fi mai bine. Se spune că dacă ai iubire, nu mai ai nevoie de nimic, eu aş mai adăuga şi comunicarea, pentru că fără ea iubirea se cam duce...
Sunt întrebări, în aparenţă, foarte complicate, dar de fapt ele există şi apar cel puţin o dată întro relaţie (cel mai adesea din partea femeilor, deşi mai sunt şi bărbaţi care au asemenea "erezii" uneori). Sunt întrebări pe care mi le pun şi eu, normal, deşi sunt întro relaţie foarte frumoasă de un an jumate cu un om cu adevărat frumos-atât ca şi fizic, dar şi la caracter-. Se crează uneori situaţii din care parcă nu şti cum să ieşi ca să nu fie afectată situaţia generală, şi atunci normal că te întrebi până unde poate merge implicare în viaţa celuilalt, şi cât de mult îmi pot permite să să judec acţiunile celuilalt? Adevărul e că e destul de greu să analizezi aşa ceva atunci când iubeşti. Era o maximă: "Întâiul suspin al dragostei este şi ultimul al gândirii", care deşi este oarecum exagerat are o tentă de adevăr: când iubeşti, raţiunea pierde teren destul de mult; nu degeaba se spune că iubim cu inima nu cu capul.
Dar rămâne totuşi întrebarea: care e limita până la care te poţi implica în viaţa cuiva? Atât cât să-i dai numai de înţeles că îţi pasă de soarta ei, sau să o faci să înţeleagă că de fapt intenţiile tale nu au ca scop decât binele ei, sau să fie numai subtile cât pentru a se lăsa de înţeles că eşti acolo să-i fii alături indiferent de turnura lucrurilor? E greu, pentru că depinde de persoane. Unele vor să ştie că în permanenţă este cineva care le poate arăta drumul cel bun, apoi mai sunt persoane cărora nu le place să li se arate acel drum, persoane care preferă să îl descopere singure, şi mai sunt persoanele care vor numai să ştie că indiferent de de drum aleg au lângă ele acea persoană iubită. Mai sunt şi alţi oameni evident, eu m-am gândit numai la aceştia, aşa, pentru o clasificare minimală şi oarecum categorial opusă.
Ideea e că afli, sau asculţi, ce fel de om e cel de lângă tine. Eu una, sunt mai degrabă din ultima categorie... Apreciez şi nu numai atât, dar mă şi bucură enorm să văd că persoana pe care o iubesc se interesează de mine, şi uneori mă ceartă pentru ceea ce fac, dar nu am nevoie de corector, ci de un punct de sprijin, pe care să îl ştiu acolo, să îl simt lângă mine.
Acuma, toţi suntem oameni şi ne este foarte greu tuturor să vedem că persoanele la care ţinem se aruncă uneori direct cu capul în zid, dar totuşi trebuie să le respectăm alegerea, atâta timp cât consecinţele acestor acţiuni nu sunt unele care le-ar putea afecta definitv viaţa şi securitatea.
Very tricky thing chestia asta cu liberul arbitru...toţi avem nevoie şi dreptul la aşa ceva, dar toţi vrem să îngrădim celor la care ţinem accesul la asta, din varii motive.
Pe moment, pot spune sincer, că sunt chiar fericită cu ceea ce am, pentru că am marele noroc de a avea alături de mine un om pentru care comunicarea e esenţială şi astfel se pot discuta multe dintre eventualele situaţii şi probleme care mai apar.
Fiecare crede că ştie mai bine decât celălat ce e mai bine, dar de fapt, vrea să creadă că aşa cum crede el va fi mai bine. Se spune că dacă ai iubire, nu mai ai nevoie de nimic, eu aş mai adăuga şi comunicarea, pentru că fără ea iubirea se cam duce...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)