O dimineata, in noiembrie

E dimineata...stiu asta fara sa deschid ochii pentru ca alarma imi canta frumos pe noptiera...
si tot fara sa deschid ochii aud pescarusii undeva dupa geamul camerei. Nu deschid ochii, prefer sa pastrez pentru cateva secunde in plus iluzia ca sunt la mare, in vacanta.
Pescarusii par a fi tot mai aproape... la fel si alarma care suna dinnou... stiu ca dupa perdea nu e marea, ci blocul urat si gri de vis-a-vis, asa ca nu ma uit pe geam. Dar pescarusii sunt inca acolo, la fel si dimineata.

Pe drumul cel bun

Ei, uite că s-a întâmplat: după o rezervare onorată într-un local din Bucureşti, am fost sunată a doua zi pentru a mi se solicita un feed back despre seara petrecuta acolo.
Nu mi se pare deloc ceva nefiresc, doar că mi-aş dori să se întâmple asta mai des, şi în mai multe localuri- aduce o notă de personal întregii afaceri.
Problema la noi este că nu prea există ideea de client şi de preţuri justificate corect prin nişte servicii de calitate- se merge parcă pe ideea "Prinde orbul, scoate-i ochii"... Dar îmi face plăcere să văd că totuşi, excepţiile sunt din ce în ce mai multe, având tendinţa de a deveni regulă.
Am avut parte de servicii de calitate, de o atmosferă deosebită şi de o servire foarte buna.

Atât de plăcut impresionată am fost de această practică,încât m-a determinat să reiau blogul...

Un mic gand

A fost la un moment dat o persoană cu care am lucrat, care mi-a spus că atunci când plouă sau e înnorat, zeii sunt mai aproape de noi şi avem mai mult noroc în tot ce facem.




Nu pot decât să îl cred :)

Până când??????

Şi ca să dau răspunsul porcuşorului isteric: până aici!!!!!! (sau, într-o notă mai licenţioasa, până nu-ţi fut una!)

Eu nu ştiu cum de-i mai rabdă pămîntul pe oamenii ăştia de la conducere????nesimţirea lor chiar nu atrage atenţai nimănui? chiar nu se poate face nimic împotriva lor? chiar singura soluţie e să înghiţim iar până ni se face greaţă cu totul şi atunci să mai trântim o revoluţie sau o lovitură de stat?? chiar nu avem niciun cuvânt de spus în toate chestiunile astea? chiar nu-i pedepseşte nimeni pentru toate greşelile abominabile pe care le fac?

În timp ce tâmpitul ăla de Geoană, care nu ştie să piardă un meci sau o alegere, face pe clown-ul, si face şi din noi nişte măscărici, papiţoiul ăla de Boc şi mai nou ministrul educaţiei Funeriu taie şi spânzură prin legile învăţîmântului de parcă s-ar juca pe tarlaua lui şi cu viitorul a mii şi mii de copii şi tineri. Cum naiba să schimbi în fiecare an, după cum i se scoală noului papiţoi din minister, legile şi hotărârile din învăţământ? Păi copiii ăia ce să mai înţeleagă? ce să mai înţeleagă profesorii, care se văd nevoiţi în fiecare an să schimbe macazul după cum se îndoiaie mult prea incompetenţii noştri miniştri şi conducători.

Adică, acuma bac-ul începe din martie, că deh, aşa au hotârât ei. Pe lângă asta, cică vor să nu mai plătească profesori de sport pentru clasele I-IV, orele de sport urmând a fi susţinute de către învăţători. Right! o şi văd pe asta! aşa că următoarele generaţii, pe lângă IQ-ul îmjumătăţit, o să mai fie şi obezi! super! Şi cum să închizi şcolile de la sate???? nu au bani? păi ia să mai taie din salariile lor, şi din maşinile de fiţe, şi din prime şi din alte cheltuieli inutile şi să vezi cum o să fie bani.
Cum spune si site-ul, la noi încă nu sunt obişnuite firmele mari să dea bani pentru învăţămât, aşa că aleşii noştri sunt liberi să taie şi să spintece după bunul lor plac.

Vor să aducă porfi străini la universităţi şi probabil pe cei români să-i dea afară!măi omule, cum sfântu poţi gândi chiar aşa de tare cu dosul???? Eu chiar nu pot înţelege, sincer. Şi ok, să spunem că ar rămâne numai o propunere, dar din păcate cred ca multe dintre aceste propuneri o să ajungă să fie legi până la urmă, pentru că ştim cu toţii cum se votează legile (dormind, in absentia, în necunoştinţă de cauză etc)...

Şi, între timp, vrăjitoarele vin să spele Parlamentul de flacăra violet cu apă "pleznită". Păi ar merita plezniţi ăia care în loc să se preocupe de problemele ţării se ceartă între ei de ce a câştigat sau nu a câştigat unul şi altul!

Mă revoltă teribil chestiunile astea! sincer, chiar am merita să vină cineva din afară, să ne spună, fraţilor, până aici v-a fost! vreţi ajutor, fie, dar cu condiţiile noastre: legea învăţîmântului nu se mai schimbă la fiecare an sau guvernare, fondurile se duc pe instituţiile esenţiale statului: educaţie, medicină, în primul rând şi apoi restul, în funcţie de importanţa reală. Dacă noi singuri nu suntem în stare să ne administrăm, să vină alţii să facă asta pentru noi. Şi ce mă enervează şi mai tare este faptul că eu, ca individ nu am ce face. Adică nici măcar presa nu-i mai atinge, nici petiţiile. Îi doare poate numai faptul de a nu mai primi bani. Şi dacă se prezintă cazul României aşa cum este el de fapt, cu siguranţă că nu s-ar mai primi bani decât sub anumite condiţii. Am auzit zilele trecute datoria externă care o are România...este o sumă fabuloasă, de zeci de milioane de euro. Pe ce s-au dus acei bani, nu se ştie, sincer.

Să nu vină cineva să îmi spună că pe deszăpeziri că-i râd în nas. Restul de bani, unde s-au dus? toate zecile de milioane de euro? e aberant cîţi bani s-au dus şi cum nu se vede nimic!

După 10 ani

Da, am reuşit! După 10 ani de la terminarea şcolii generale am reuşit să ne adunăm cam jumătate din fosta clasă. A fost tare amuzant să-i caut pe toţi, să le reamintesc unora cu cine vorbeau, că deh! au trecut 10 ani, mai uită omul.

Dar, într-un final, între Crăciun şi Anul Nou ne-am revăzut. Şi apropo de ce spunea Andreea pe Facebook, a fost puţin şocant să văd că omuleţii de acum 10 ani erau căsătoriţi, unii cu copii chiar, alţii deja trecuţi si prin divorţuri.... Eram aşa copii când am terminat generala, habar nu aveam de mai nimic....şi acum parcă dintr-o dată să-i văd aşa de schimbaţi...nu a fost un şoc în sensul negativ, mă uitam cu drag la toţi.

A fost o revedere foarte plăcută, cu tot felul de amintiri şi de retrăiri de momente. Nu am reuşit să-i găsesc pe toţi, pentru că unii erau plecaţi din ţară, dar cei care am fost e-am simţit foarte bine.

Schimbările sunt inevitabile, dar când îi vezi pe cei care-i cunoşti "afectaţi " ca să spun aşa de schimbare, îţi dai seama cât de mult te-ai schimbat şi tu. Surprinzător, în cazul meu, toţi îmi spuneau că nu m-am schimbat deloc, că sunt la fel ca acum 10 ani. Adevărul e undeva la mijloc, în sensul că anumite părţi din mine au rămas neschimbate, dar altele au suferit modificări, sau, cum le mai spun eu, adaptări. Este inevitabil în fond să nu intervină schimbări, pentru unii sunt schimbări teribile de 180 de grade, pentru alţii doar schimbări de suprafaţă.

Oricum, întîlnirea cu foştii colegi a prilejuit si amintirea profesorilor şi a anumitor momente. Din păcate unii dintre foşti profesori nu mai sunt printre noi, dar asta nu ne-a împiedicat să ne amintim de tot felul de întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante, şi să ne dăm seama că în ciuda distanţei şi a timpului care a trecut suntem legaţi de lucruri mult mai puternice decat timpul sau spaţiul.

Şi ne-am amintit de fostele relaţii din anii de şcoală, de toate "tragediile" amoroase, de acele seri distractive care acum nu mai sunt, de bătăile cu apă de pe holuri, de toate prostiile care le făceam. şi chiar ne gândeam dacă elevii de generală din ziua de azi mai ştiu să se distreze cum o făceam noi sau să-şi trăiască efectiv copilăria...şi din păcate răspunsul este negativ...Dar nu despre asta este vorba aici.

Şi acum, gândindu-mă la şcoala generală, îmi dau seama că în 3 ani o să am întîlnirea de 10 ani de la terminarea liceului...acolo să vezi nebunie! Şi cred că mi-ar plăcea şi să organizez toată nebunia! Mi-a plăcut să organizez şi mica întâlnire din iarnă, şi cred că mi-ar plăcea şi ceva mai mare, aşa de vreo 200 de oameni! Mai este până acolo oricum, dar îmi place să mă gândesc de pe acum la moment.

Cat de mult contează ce visezi?

De când mă ştiu , de câte ori visam anumite chestii exista o transpunere în realitate...Mă rog, erau chestiile alea de genul: visezi pui de găină, înseamnă noroc la bani, apă neagră înseamnă necaz sau chestii grave etc etc. Acuma, nu sunt genul de om superstiţios, sau care să îşi ghideze viaţa după tot felul de semne si momente magice ale zilei, dar nici omul care să ignore anumite concordanţe între ce visez şi realitate....

Şi acum, sunt puţin aşa, nelinştită din cauza unui vis de azinoapte care nu înseamnă nimic bun...mă cam pune pe gânduri. E posibil ca visul să fi fost indus de anumite discuţii, sau de starea de fapt actuală, şi poate nu ar trebui să mă neliniştesc atâta. Dar, având în vedere că abia ce am ieşit dintr-o răceală şi mai e şi isteria asta cu gripa nouă...

Sau poate că îmi fac eu gânduri aiurea şi de fapt nu e nimic... Sper :)

Pentru EI

Pentru ei, adică pentru părinţi. Pentru tot ce au făcut, fac şi vor face pentru fiecare din noi. Pentru că nu ne dăm seama decât prea târziu ce înseamnă să-i ai lângă tine...

Îmbătrânesc???

M-a izbit întrebarea asta acum câteva zile, când, fiind la masă cu persoane mai mici decât mine ca vârstă, mi s-a spus că e oarecum evident de ce nu îmi plac anumite locuri sau anumite activităţi, pentru că oarecum am trecut de etapa asta.....Şi, sincer, pe moment, m-am simţit cumva jignită, pentru că nu am decât 25 de ani..dar la câteva zile după, mi-am dat seama că de fapt, eu am trecut prin chestiile astea, am stat pe jos şi în praf al concerte, am povestit cu oameni pe care nu-i cunoşteam şi am băut bere la 2 l după atâţia alţii....cu alte cuvinte am fost şi eu de 20 de ani...dar parcă acum nu mă mai atrage aşa de mult chestia asta.

Şi nu e vorbe de fiţe sau de idei preconcepute, doar ca nu mai am stare aia de spirit în care să mi se pare amuzant că unu îşi dă afară stomacul la vreun concert, sau să stai să bei in parc până la nu ştiu ce oră... Nu judec pe nimeni, doar că parcă acum prefer o simplă plimbare prin parc, sau să stau jos pe un scaun când merg la un concert- bine nu mă aştept să stau jos la un concert rock- şi prefer să beau numai eu din sticlă sau din pahar...

Oh well...se pare că într-adevăr, îmbătrânesc...şi nu doar atât, dar încep să uit cum eram la 18-20 de ani, ce tâmpenii făceam... e oare aşa de trist şi de nasol să înaintezi în vârstă???

Adică sunt şi părţi bune la chestia asta: am job, am banii mei, mă descurc singură...şi parcă uneori era mult mai fain să nu ai nu ştiu câţi bani şi să te distrezi ca nebunul...
Cred că sunt deprimată din cauza asta, poate din cauză că mă gândesc că alte persoane, la 25 de ani au aşa de multe chestii realizate în viaţa lor...şi eu nici măcar nu am terminat cu şcoala încă!!!!

Ştiu că la o adică am numai 25 de ani...dar de pe altă parte..am deja 25!!! nici nu vreau să mă gândesc cum o să fiu când o să împlinesc 26....

So sad...partea asta cu înaintare în vârstă...

Evadare la mare

Că tot spuneam că o să spun eu ceva şi despre mare...acum 2 săptămâni am dat o fugă pe weekend în Vamă cu o prietenă. Nu se putea să avem şi noi un drum ok sau să fie totul roz, că altfel poate nu ţineam minte aşa de bine weekend-ul respectiv, nu?

Totul a început cu faptul că nu sunt trenuri ca lumea Bucureşti-Mangalia. A căutat Raluca alte variante şi a găsit ceva, noaptea pe la 2, până în Constanţa, şi de acolo să luăm un autobuz până în Mangalia, de unde mai luăm un bus până în Vamă.

Trenul, ce să spun? ok, numai că nu era tren pentru durate de timp mai mari de o oră, două să spunem- e vorba de trenurile alea supra-etajate, drăguţe ele aşa de felul lor, da cu un spaţiu infim de stat, chiar şi pentru mine, care vorba unui prieten, sunt etalonul de un metru. Nah şi conform informaţiilor trebuia să ajungem în Constanţa pe la 6 şi ceva. Numai bine aveam autobuzul la vreo 20-30 de minute după deci era ok- în capul nostru cel puţin.

Nah păi numai bine că ne vedeam planurile spulberate cu fiecare minut care trecea şi noi stăteam ca moluştele în vreo gară uitată de lume, în mijlocul câmpului, fără să ştim de ce stăm acolo sau cât mai stăm acolo. La un moment dat, când chiar era nesimţire din partea CFR-ului, îl întrebăm pe ameţitul ăla de controlor de ce mama naibii stăm atâta în câmp şi de ce avem aşa o întârziere. La care el foarte degajat: păi da nu ştiţi că de 3 ani se lucrează la Medgidia??? păi bine dom'le şi dacă de 3 ani se lucrează acolo, de ce nu anunţaţi şi voi că trenul nu mai ajunge la cât scrie că tre' să ajungă ci cu unul, două , trei ceasuri mai târziu??? păi nu anunţă asta, pentru că dacă ar face-o, nu ar mai putea lua suplimentul de accelerat!

Nah şi acelaşi amărât de controlor care la noi s-a îmbăţoşat ca un curcan, s-a făcut mic mic de tot( ar merge aici replica din Snatch- his liltte balls were shrinking) când s-au urcat nişte ţigani beţi şi mizerabili taman în vagonul nostru. Niciunul dintre toţi cei nu ştiu câţi de controlori nu au îndrăznit să le spună nimic- că doar ăia erau băieţi solizi! Mare brânză ce să spun! A venit la un moment dat unul, cred de la poliţia gării, le-a spus la ăia ceva, da cică nu-i pot da jos din tren că au plătit bilet. Păi să mor eu, dacă au plătit bilet şi se apucă să spargă capete prin tren asat înseamnă că-i laşi să stea în continuare acolo numai pentru că au bilet şi pentru că personalului trenului îi este frică să le spună ceva???? A fost de vis ....au început să urle, să se certe, să bată mingea sus- noi fiind jos-, să bea , să înjure...ce mai, ca la ei acasă- adică la uşa cortului. Îmi venea să mă duc să-i dau cap în cap pe toţi.

Pe lângă ca eram nedormită, înţepenită am devenit şi ciufută din cauza ălora. Îmi făceam tot felul de planuri criminale în minte, scenariile de derulau prin faţa ochilor mei,care de care mai violente şi mai chinuitoare. Nu sunt o persoană violentă, dar uneori, mai ales în cazurile în care ai de a face cu animale din astea care nu pricep de nicio culoare, îmi pare rău să o spun, dar pui mâna pe par şi-i arzi de să nu se mai vadă.

Mă rog, într-un final glorios ajungem şi noi în Constanţa cu o întârziere de doar o oră şi ceva- adică încă ok- , găsim autogara şi ne postăm în faţa autobuzului- nu care cumva să plece fără noi. Nu mai spun că îmi era o foame de vedeam numai pulpiţe de pui şi aripioare peste tot. Şi ca o adevărată gurmandă care este Raluca, draga de ea, s-a dus să-şi ia de mâncare. Şi cu ce vine? cu pufuleţi! drept e că dacă bagi în tine pufuleţi şi bei apă, te cam saturi-cel puţin pe moment. Până în Mangalia am tot moţăit, da m-am trezit instant când am ajuns acolo, că erau nişte nori negri şi urâţi de numa numa şi mai şi picura aşa ocazional. Ne-am pleoştit cu totul.

Ne-a trecut şi ploşteala asta când a venit bus-ul, care s-a umplut foarte repede şi foarte tare. Şi eveident că a trebuit să mai oprească şi în toate staţiile de pe drum, ce conta că noi abia mai aveam loc acolo? şi se găseşte una, care stătea bine mersi pe scaun să spună că " haideţi mai înaintaţi şi voi acolo, că mai e lume jos" nah păi aia m-a scos din sărite şi i-am şi întors-o: că normal că ea crede că mai e loc, doar stă bine mersi în fund pe scaun.

And theeeeeeeeen....am ajuns în Vamă!!!!! soare, cald, o briză uşoară...mi-a trecut tot, în afară de foame. Ne-am instalat casa- aka cortul- la Marina, şi am întins-o în costumaţia de plajă să ne prajim la soare- nu înainte de a mânca ceva.

Ei şi 2 zile jumate am stat la soare, pe terase, în apă, la bere, la cocktailuri...

Am fost fff aproape sa zbor cu parapanta, dar nu a ţinut vântul deloc cu noi- sâmbătă era prea slab pentru două persoane- nu aveai voie să zbori singur- şi nu ne-ar fi ridicat ca lumea, iar duminică era cam ciudat- după cum s-a exprimat tipul care era pe acolo cu parapanta- în sensul că ne-ar fi trântit la pământ...
Las' că merg eu iar şi tot tre să prind într-o săptămână măcar o zi de vânt ca lumea să apuc să zbor. Nu de alta da am mania asta cu zburatul de ani de zile...şi când îi vedeam cum se lansează şi ce fain plutesc....bine că erau şi care făceau tot felul de cascadorii, da la aşa ceva nu se bagă când au pasageri.

M-a dezamăgit teribil Stff-ul...parcă s-au tâmpit cu totul, mă jur. Vineri era cât de cât ok muzica, da toată lumea stătea în picioare şi de uita..la ce nu ştiu că nu era niciun concert. Se uitau aiurea în gol mă gândesc. Şi unde stăteam noi, în Control şi anume, muzica era chiar faină, da lumea prefera sa stea aiurea pe plajă... Mă rog, se mai educă lumea în timp, dar păcat de loc, că e fain- mă refer la Control.

Şi sâmbătă am mâncat papanaşi din ăia buuuuuni de tot, de la Frontiera. Papanaşul ăla e demenţial! pe langă faptul că e f mare, mai e şi incredibil de bun. Nu am mai mâncat nicăieri papnaşi ca ăia. Delicios!

Şi aventura nu se termină, că duminică, ajungem în Constanţa să plecăm fiecare pe la casa lui- Bucureşti şi Cluj. Mie mi-era clar că nu o să mai găsim locuri, aşa a şi fost, numai că din start am avut întârziere de juma' de oră, că trenul pleca la 4 fără 15 şi evident că l-au tras în gară la 4 fără 10 şi am plecat abia pe la 4 şi 15....mi se pare şi logic, de altfel. Şi ne urcăm amândou în vagonul de Cluj, că eu şi aşa coboram la Bucureşti şi primul compartiment era gol. Aşteptăm noi să se urce lumea în tren, compartimentul tot gol rămâne. Zic "bag picioarele eu pun bagajele şi pe mine în compartiment şi dacă vine cineva care are loc văd eu cum fac". Intru, şi înăuntru mai era un tip- tot fără loc şi el. Nah bun atunci, hai că e de bine. Şi vine controlul- o tanti tare amabilă, care s-a mirat cum de ne-a dat fără loc,mai ales până la Bucureşti, că doar compartimentul ăla era gol până acolo, şi de acolo era pt personalul cfr...ce să mai spunem? bine că aveam totuşi loc.

Nah şi ajungem noi în marea metropolă cu întârzierea de neevitat de vreo 0 oră şi ceva şi să întrebăm cât stă acolo. Şeful de tren era un imbecil, care cred că nu ştia cum îl cheamă cu ecusonul în mână. Că el nu ştie la cât pleacă trenul, că a avut întârziere. " No shit, Sherlock, eu unde crezi că am fost în ultimele 5 ore????!!!". Mergem la mecanicul de locomotivă, ăla şi mai plop. Bună treabă să mor eu de nu! nah, fuge fata îşi ea şi ea ceva de ronţăit- nu de alta da mergea până la Cluj, adică încă vreo 9 ore!!!!

Să înnebunesc nu alta! pe cuvânt că nu le poţi dori decât privatizare la leprele astea. Mă jur. Sunt ceva de groază.

Anyway, cam ăsta a fost acel weekend...am prins o vreme excelentă, o mare curată şi caldă şi nu prea multă aglomeraţie, aşa cât să te simţi bine.

Abia aştept să ajung iar pe acolo în vreo 3 saptămâni! acolo sau în 2 mai, mare să fie :)

Ne auzim!

Revenire printre internauţi

Da..nu am mai scris de prea multă vreme. Drept e că aş fi avut timp, dar eram mereu prea obosită, sau ma gândeam că nu e ceva care să fie pus pe blog. Şi totuşi au fost câteva momente frumoase, care aş fi putut să le împărtăşesc cu restul lumii.

A fost ziua de naştere a unei prietene dragi pe care am organizat-o într-un bar din Bucureşti şi care a ieşit foarte frumos şi lumea s-a distrat până dimineaţa la 5! Mi-a plăcut şi numai gândul că organizez aşa ceva pentru ea, toată agitaţia să caut lumea să fac să iasă totul bine...Şi numai bine, pe când îi adunasem pe toţi, mă izbeşte că ea e posibil să nu vină....cum nu ştia nimic despre petrecere ea voia să plece să nu stea în Bucureşti..Aşa că lasă invitaţii şi apucă-te să convingi sărbătorita să vină! şi încerc eu pe toate căile, că aşa şi pe dincolo, da de unde, fata asta e mai căpoasă decât mine- şi pot fi mai ceva ca un catâr! într-un final vorbesc cu fratele ei, să încerce el ceva...ca la nebuni. Lumea deja nu mai ştia ce să creadă: mai e sau nu mai e petrecere până la urmă? Eh, într-un final, nu avem încotro şi i se dezvăluie de fapt care era toată treabă. A fost atât de impresionată de câtă lume se anunţase că vine şi de faptul că ataâta lume se ajitase pentru ea, încât aproape că i-a părut rău că a trebuit să-i spunem.

Oricum, a ieşit un mare chef. Mă simţeam aşa de bine că o vedeam bucuroasă că e cu atâţia prieteni laolaltă.

Chiar mă gândeam că mi-ar plăcea să organizez petreceri sau evenimente, că îmi place cum sunt oamenii la petreceri. Mă rog, să nu ajung în altă parte cu postarea.

Aşa,pe lângă asta, am mai avut şi tâmpenia de sesiune la master...o glumă, o pierdere de vreme, nici nu are rost să mai insist pe asta- eventual într-o postare dedicată special masterului meu fabulos...

Am ajuns şi eu pe acasă, la un moment dat, în timpul festivalului de teatru de la Sibiu. Singura piesă la care am ajuns şi la care chair voiam să merg a fost piesa lui Purcărete, o mega punere în scenă- de fapt în piscină ca să fiu corectă. Piesa e interesantă, mi-a plăcut mult, prezintă mai multe mituri ale omenirii, într-o viziune proprie. Finalul recunsoc că nu l-am înţeles deloc, mi s-a părut parcă scos din peisaj...

În seara asta plec iar spre Sibiu, mi-e dor sa mai văd oraşul, mai ales că şi acum o să fie forfotă că e Artmania weekendul ăsta.

O să mai încerc să continui pe weekend cu însemnările. aa..am fost la mare..o să revin şi asta.

Plouă

Plouă...e ceva atât de liniştitor la ploaie, mai ales cand auzi cum cad stropii pe frunzele copacilor...îmi dă senzaţia de real, de tangibil, de ceva ce nu poate fi înşelător.

Şi mirosul acela de după ploaie...atât de curat şi de proaspăt şi de puternic...

Mona Lisa

Tocmai ce am văzut "Mona Lisa Smile".... şi pot spune sincer că filmul este absolut suberb-nu doar prin subiectul său, ci prin ceea ce a trezit în mine: dorinţa de a aduce pe chipul oamenilor acel zâmbet misterios şi frumos al Mona Lisei lui DaVinci...

Subiectul filmului este interesant şi abordarea este de asemenea deosebită, iar Julia Roberts ştie cum să intre în pielea oricărui personaj foarte natural şi elegant.

Dar ce mi-a plăcut incredibil de mult a fost schimbarea care a produs-o personajul Julie- Katherine- în acele fete, şi mai ales aprecierea care au ajuns să o aibă toate pentru ea. Finalul aduce cu finalul din " O minte sclipitoare", când la final se manifestă recunoştinţa profesorilor prin acele stilouri... Finalul e emoţionant şi aici, mai ales datorită acelui zâmbet superb al Juliei, un zâmbet sincer, pe care îmi place să-l văd pe faţa oamenilor- nu neapărat pentru că aş fi făcut eu ceva, ci pentru că simt ei să zâmbească aşa.

Nu cred că am mai văzut demult o persoană care să zâmbească din suflet, sincer...Lumea râde, e bucuroasă, dar acel zâmbet..acel zâmbet e atât de special, şi de multe ori e special pentru că e provocat de altcineva.

Mi-ar plăcea să ştiu că am făcut pe cineva să zâmbească aşa, măcar o dată...şi nu neapărat cineva care să mă iubescă, ci pur şi simplu o persoană care să zâmbească aşa...

Bunica mea îmi spunea- şi îmi mai spune şi acum uneori- Mona Lisa...e poate o prostie să cred că ar avea vreo legătură cu tabloul, dar mereu am ştiut şi am simţit, că o spunea cu drag...

Şi uite şi trailer-ul...




Cel mai bine e să vedeţi filmul-dacă nu l-aţi văzut deja.

Arome ale copilariei

Ieşeam azi de la metrou, la Izvor, şi încă dinainte să ajung afară, m-a izbit un miros teribil de familiar si de placut: mirosul de iarba cosită! Mi-a indus o stare incredibilă de bine să resimt acel miros. Mi-a adus aminte de copilărie, când cosea taică-meu iarba şi mă trezeam dimineaţa cu un miros puternic de iarba, care era peste tot.

Bucureştiul se pare că ascunde arome şi momente plăcute şi surprinzătoare mereu! De asta îmi place oraşul. O fi el plin de nesimţiţi şi de mizerii, dar dacă ştii să asculţi, să observi şi să simţi, găseşti lucruri frumoase mereu.

Acasă, primăvara

Primăvara de la geamul meu


Măr înflorit


Frumosul meu liliac













Casa mea, cu vedere spre geamul camerei mele

Weekend la Cluj

Cum spuneam într-o postare mai devreme, am întors vizita soră-mii, la Cluj, weekend-ul trecut. A fost destul de obositor, 18 ore pe drum( dus-întors), dar a fost chiar frumos.

Am mers la Grădina Botanică, unde nu am mai ajuns de acum vreo 4-5 ani şi de care îmi era tare dor, dar nu am stat prea mult deoarece, ca de obicei când sunt eu în Cluj, a început ploaia.
Dar ne+am plimbat puţin prin grădina japoneză, prin sere, pe aleile înflorite şi parfumate. A fost cu atât mai plăcut cu cât eram şi cu o prietenă foarte bună şi veche, şi am mai depănat amintiri şi poveşti. Acum avem vieţile noastre, dar ne aminteam de zilele în care ahabr nu aveam ce o să facem mai departe, când singura noastră grijă era dacă tipul de la XI F ne place sau nu, sau dacă putem ieşi la dans sâmbătă seara...

Aşa...şi am fost şi la cumpărături, şi seara, cum era de aşteptat, am ieşit în Janis! sincer, chiar mi se pare cel mai tare club în care am fost vreodată. Nu se compară ca atmosferă nici cu El Grande Commandante, nici cu Upload nici cu nimic. E Janis! o atmosferă incredibil de relaxată, de fun, de flirt, de distracţie, de eliberare.

A fost un weekend agitat şi aglomerat şi obositor..a fost cu alte cuvinte un weekend pe gustul meu!

Poze mai târziu că abia acum mi-am dat seama că nu le am la mine...

Dead end!

Dai uneori în viaţă peste tot felul de situaţii, în care te simţi efectiv neputincios, şi nu atât din cauza capacităţii tale efective de a face ceva, ci, culmea, din cauza opreliştilor care ţi le pun tocmai cei pe care vrei să-i ajuţi...

Şi atunci ce faci? laşi situaţia să curgă de la sine? încerci să mai intervi cu speranţa că poate o să reuşeşti? şi e şi mai neplăcut când e vorba de o persoană apropiată, un prieten...Unde se opreşte empatia şi dorinţa de a fii alături de cineva în momente dificile?sau, cu alte cuvinte, există o limită până la care să ne pese de cei apropiaţi, şi dacă da, unde este?

Nu ştiu dacă din păcate sau din nefercire, eu am ajuns într-un punct în care dacă sunt refuzată brutal din prima nu mă mai agit. Îmi pasă în continuare, sunt poate chiar rănită, dar nu mai fac niciun pas spre acea persoană.

Avea cineva o vorbă : " Le ciel aidera aux ceux qui s'aident eux memes" ( cerul îi ajută pe cei care se ajută singuri)- si e cat se poate de adevarat, nu neaparat in sensul religios, dar aplicat si la restul oamenilor. Nu poţi ajuta pe cineva care nu se ajută singur, şi mai ales, se încăpăţânează să creadă că nu au nevoie de nimeni...

E trist, şi îmi pare rău, dar, liberul abritru e încă valabil pentru toată lumea- la fel ca şi suportarea consecinţelor.

Un weekend în Bucureşti

Săptamâna trecută a fost soră-mea la mine ( şi acum îi întorc vizita, la Cluj) şi am avut un weekend plin!

Pe lângă serile de club şi dans nebun, am fost şi la plimbare, prin Cişmigiu şi Herăstrău! E absolut superb să te plimbi pe aleile din parcuri, să auzi în jurul tău păsările cum cântă, să simţi mirosul de corcoduşi şi cireşi înfloriţi...nu îmi mai venea sa plec de acolo... şi un aer aşa de plăcut.

În Herăstrău era deja mai multă lume, era şi duminică, o vreme de vară, de eram cu umerii goi..plin de flori, de verdeaţă..îmi venea să mă arunc pe iarbă şi să rămân acolo!

Dar a fost şi o fază foarte amuzantă: eram la o cafenea pe Dorobanţilor ( da da ştiu, fitze) - nu dau nume ca să nu fie nici reclamă, nici să nu-i fac de râs, şiam comandat şi eu un pahar cu vin alb. După 20 de minute vine şi îmi spune că nu au vin alb. Ce să-i faci? am cerut roşu, dar să fie sec. Mai trec vreo 20 de minute, vine cu paharul, şi nu ştiu cum îl aşează, de bate lumina soarelui pe toate petele de pe el...M-a pufnit râsul sincer! şi îmi pică ochii pe paharul vară-mii care avea ceva cockail nealcoolic, cu lămâie. Cu aşa un zel au tăiat băieţii lămâia aia de au lăsat şi eticheta lipită pe ea, şi aşa au pus-o în pahar... Era deja prea mult! prea mult ca să mai am ce comenta! adică am fi avut ditamai discuţia pe o grămadă de chestii... Nu mi-a venit să cred cât de mizerabili sunt! atât la propriu cât şi la figurat! Jenant!

Adică, o fi Dorobanţilor de fitze, dar să fim serioşi: nu doar preţuri de fitze, să fie şi calitate!!!

Ca să revin la lucruri mai plăcute, şi anume plimbările prin natură, încă nu am poze- le obţin acum, când ajung la Cluj...a fost foarte frumos. Chiar te relaxează incredibil de mult o asemenea ieşire.

Abia aştept să ajung în Kyos, sau la Grădina Botanică, să mă plimb liniştită...

Memento

Eram azi la Spitalul Militar, asteptand un doctor cu care aveam treaba pentru serviciu, si la un moment dat vin 3 persoane, dintre care una era pacienta ( pijamaua si papucii de casa au dat-o de gol), care trebuia sa intre in operatie.

Si cand a venit momentul sa intre pe culoarul care ducea spre blocul operator isi imbratiseaza sotul si il saruta. Trebuie mentionat ca era vorba de un cuplu de varsta a treia si momentul mi s-a parut teribil de induisator. Mi-a adus aminte de o scena asemanatoare intre bunicii mei , atunci cand bunica mea ( care a murit intre timp) trebuia sa isi faca niste analize. Doar ca la ei a fost invers: bunicul meu era mai afectat decat ea...

Nu stiu de ce, dar ma emotioneaza mereu, si uneori pana la lacrimi, asemenea manifestari de iubire si afectiune la cuplurile in varsta. Imi ofera cumva garantia ca se poate totusi sa ai asa ceva in viata! Sper ca atunci cand o sa am si eu 70 de ani(daca o sa apuc varsta asta) sa mai am asemenea momente frumoase...

În căutarea fericirii

E mai vechi filmul, dar abia acum l-am vazut şi sincer m-a impresionat foarte mult. Lupta unui tată, a unui om, de a supravieţui şi de a îşi face un rost de viaţă... Sunt câteva scene care m-au impresionat foarte mult, una dintre ele fiind cea în care tatăl şi fiul sunt nevoiţi să doarmă în toaleta de la metrou şi el era disperat efectiv că nu mai aveau nici unde să stea, nu avea bani, sau măcar un job. Şi altă scenă emoţionantă este cea în care alfă că a primit postul de broker pentru care făcuse internship-ul...îi dăduseră lacrimile şi încerca să se abţina.

Viaţa, cred, îţi oferă cele mai reale scenarii care însă uneori par a fi dureros de veridice. Felul în care este prezentată drama acestui om e teribil de mişcător. Ştiu că sunt atâţia oameni care sunt în aceeaşi situaţie, şi care aleg poate varianta cea mai uşoară- cerşitul, furatul etc, dar omul ăsta s-a chinuit să îşi păstreze copilul lângă el, să reuşească să îşi găsească un rost în viaţă.

Şi într-adevăr, stai şi te întrebi de ce apare în Declaraţia de independenţă acea menţionare despre libertatea de a merge în căutarea fericirii....Oare nu se atinge niciodată şi e mereu o căutare? Nu pot spune că aş crede asta, deoarece am avut şi am încă momente în care chiar sunt fericită. Şi nu mă refer numai la starea opusă tristeţii, ci la o senzaţie frumoasă, interioară care se manifestă în exterior printr-o figură luminoasă, radiantă chiar şi un zâmbet care îmbie la alte zâmbete. Ador starea de fericire!

Şi săptămâna asta am fost foarte fericită! Mi-am început noul job, m-am apucat de cursuri de tango, am cunoscut nişte oameni foarte frumoşi, mi-am luat în sfârşit două cărţi pe care le voiam de multă vreme, am dansat, am iubit ( şi iubesc în continuare), am dat şi am primit flori...lucruri mai mici sau mai mari care pe mine mă fac fericită.

Uneori chiar cred că scopul meu pe pământul ăsta e să fac cât mai multă lume fericită şi să schimb cât mai multe vieţi... Îmi place la nebunie să văd că lumea se bucură de ceva ce spun sau fac...bucuria aceea sinceră care se citeşte în ochi şi se simte în bătăile inimii tot mai accelerate.

Aşa că sper ca toată lumea să fie cât mai fericită pentru cât mai mult timp! Dacă poţi să zâmbeşti, de ce să nu o faci? Sigur acel zâmbet schimbă ceva- în tine dar şi în alţii!

Cu drag, de Marţişor

A venit şi 1 Martie... şi e soare şi frumos şi e plin de flori peste tot... În sfârşit vine primăvara! Abia aştept să înflorească liliacul, şi lăcrămioarele...Am văzut acum câteva zile narcise! Mi-a apărut instantaneu un zâmbet pe faţă.

Şi ca să zâmbiţi şi voi, vă ofer micul simbol al primăverii- ghiocelul, cu urarea de a avea o primăvara plină de căldură şi zâmbete sincere.