dileme

Să ai o relaţie nu e chiar cel mau uşor lucru pe care l-ai putea face; nu e de ajuns să găseşti ACEA persoană, mai trebuie să o şi păstrezi lângă tine şi să faci tot ce se poate pentru ca acea relaţie să meragă înainte cât mai frumos posibil. Asta era teoria. Practica e puţin altfel, pentru că întro relaţie nu eşti numai tu ci mai e şi o altă persoană, care se poate întâmpla să fie foarte diferită de tine, sau care are concepţii diferite de ale tale. Şi de aici începe totul: faci sau nu compromisuri pentru bunul mers al relaţiei, mai schimbi ceva de la tine ca să fie totul ok per ansamblu, treci cu vederea anumite neconcordanţe între sistemul tău de valori sau crezuri şi realitatea oferită de persoana iubită? Unde este limita în implicarea în viaţa celuilalt?
Sunt întrebări, în aparenţă, foarte complicate, dar de fapt ele există şi apar cel puţin o dată întro relaţie (cel mai adesea din partea femeilor, deşi mai sunt şi bărbaţi care au asemenea "erezii" uneori). Sunt întrebări pe care mi le pun şi eu, normal, deşi sunt întro relaţie foarte frumoasă de un an jumate cu un om cu adevărat frumos-atât ca şi fizic, dar şi la caracter-. Se crează uneori situaţii din care parcă nu şti cum să ieşi ca să nu fie afectată situaţia generală, şi atunci normal că te întrebi până unde poate merge implicare în viaţa celuilalt, şi cât de mult îmi pot permite să să judec acţiunile celuilalt? Adevărul e că e destul de greu să analizezi aşa ceva atunci când iubeşti. Era o maximă: "Întâiul suspin al dragostei este şi ultimul al gândirii", care deşi este oarecum exagerat are o tentă de adevăr: când iubeşti, raţiunea pierde teren destul de mult; nu degeaba se spune că iubim cu inima nu cu capul.
Dar rămâne totuşi întrebarea: care e limita până la care te poţi implica în viaţa cuiva? Atât cât să-i dai numai de înţeles că îţi pasă de soarta ei, sau să o faci să înţeleagă că de fapt intenţiile tale nu au ca scop decât binele ei, sau să fie numai subtile cât pentru a se lăsa de înţeles că eşti acolo să-i fii alături indiferent de turnura lucrurilor? E greu, pentru că depinde de persoane. Unele vor să ştie că în permanenţă este cineva care le poate arăta drumul cel bun, apoi mai sunt persoane cărora nu le place să li se arate acel drum, persoane care preferă să îl descopere singure, şi mai sunt persoanele care vor numai să ştie că indiferent de de drum aleg au lângă ele acea persoană iubită. Mai sunt şi alţi oameni evident, eu m-am gândit numai la aceştia, aşa, pentru o clasificare minimală şi oarecum categorial opusă.
Ideea e că afli, sau asculţi, ce fel de om e cel de lângă tine. Eu una, sunt mai degrabă din ultima categorie... Apreciez şi nu numai atât, dar mă şi bucură enorm să văd că persoana pe care o iubesc se interesează de mine, şi uneori mă ceartă pentru ceea ce fac, dar nu am nevoie de corector, ci de un punct de sprijin, pe care să îl ştiu acolo, să îl simt lângă mine.
Acuma, toţi suntem oameni şi ne este foarte greu tuturor să vedem că persoanele la care ţinem se aruncă uneori direct cu capul în zid, dar totuşi trebuie să le respectăm alegerea, atâta timp cât consecinţele acestor acţiuni nu sunt unele care le-ar putea afecta definitv viaţa şi securitatea.
Very tricky thing chestia asta cu liberul arbitru...toţi avem nevoie şi dreptul la aşa ceva, dar toţi vrem să îngrădim celor la care ţinem accesul la asta, din varii motive.
Pe moment, pot spune sincer, că sunt chiar fericită cu ceea ce am, pentru că am marele noroc de a avea alături de mine un om pentru care comunicarea e esenţială şi astfel se pot discuta multe dintre eventualele situaţii şi probleme care mai apar.
Fiecare crede că ştie mai bine decât celălat ce e mai bine, dar de fapt, vrea să creadă că aşa cum crede el va fi mai bine. Se spune că dacă ai iubire, nu mai ai nevoie de nimic, eu aş mai adăuga şi comunicarea, pentru că fără ea iubirea se cam duce...