joi, 21 august 2008

I'm back II!

Cum ziceam ieri, o să continui azi cu restul poveştilor.

La Suceava a fost festivalul medieval Ştefan cel Mare şi cavalerii noştri- Ordinul Cavalerilor de Transilvania din Hermanstadt-Sibiu- au fost invitaţi pentru a treia oară la acesta.

Drumul a fost infernal-am mers cu trenul foamei- adică Timişoara Nord Iaşi! Să-ţi rogi moartea nu alta! Şi era atât de plin şi mirosea aşa de urât...horror nu alta. Dar nah, a avut şi părţile lui bune, că eram o grămadă pe tren-de-ai noştri- am jucat cărţi, am mai citit, dar şi când m-a izbit somnul...aia a fost cel mai dureros, că nu prea aveai unde să dormi...

Anyway, Suceava, sau cât am apucat să văd din oraş ,mi se pare foarte aerisit, e destul de întins ca şi suprafaţă, iar ca şi arhitectură nu mi se pare ceva deosebit sau special. Spun că nu am apucat să văd prea mult din oraş pentru că noi eram cazaţi la un cămin de facultate care era la dracu cu cărţi de cetate, iar un drum pe jos până acolo ( de vreo 2 ori pe zi) te cam storcea de vlagă, aşa că noi mergeam cu un microbuz.

Festivavul, deşi e numai la a 3-a ediţie este foarte bine organizat, se vede că lumea se zbate şi se agită pentru bunul mers al lucrurilor-faţă de Sighişoara, care deşi se realizează de atâţia ani e într-un hal de degradare intens. Acuma, ca peste tot au exisat mici incidente care ţineau şi nu prea de organizatori, dar în general festivalul mi s-a părut bine pus la punct.

Noi am mers la Suceava cu două piese- una cu lupte şi dansuri medievale şi una cu foc, şi vreau să spun, fără să laud pe nimeni, că am fost probabil cei mai apreciaţi din festival. Cînd o să apară filmuleţele o să dau linkuri către ele pentru că merită. Efortul a fost destul de mare, dar a meritat.

Meritul meu la aceste două piese a fost acela de a imortaliza momentele, şi chiar îmi place ce a ieşit. Nu am încă pozele, dar când o să le am o să postez câteva şi aici. Pentru cine vrea să vadă mai multe, poate vedea aici ce au mai făcut cavalerii în anii trecuţi.

Cum eu nu aveam treabă în mod deosebit cu programul festivalului am profitat de timpul liber pentru alte activităţi- cum ar fi călăritul sau tiroliana. Povestea cu aventurile astea două este următoarea: cavalerii de Sibiu au avut mai demult o colaborare cu vestitul şi faimosul cascador Vali Vasilescu şi acuma se înţeleg foarte bine, de câte ori se nimeresc la un festival medieval împreună se reiau vechile obiceiuri. Nah, şi Vali are o echipă de cascadori cu care îşi face spectacolul de turnir în şanţul cetăţii de Scaun, şi cascadorii au cai şi aveau şi toriliană-aşa să se mai distreze publicul-tiroliană care traversa şanţul şi ajungea în cetate, la Pulberărie (pentru cine a mai fost pe acolo ştie ce zic, cine nu a mai fost...nu am cum să explic altfel).

Cascadorii sunt cam toţi fustangii şi glumeţi aşa că nu era greu să intri în vorbă cu ei. Eu de la Sibiu am tot înebunit-o pe Oana, una dintre domniţe, că eu vreau să călăresc, şi când am ajuns la Suceava, numai bine că lucrurile s-au aranjat în asemenea măsură încât unul dintre cascadori a lansat invitaţia de a merge la călărie. Eu cu încă o prietenă doar nu era să zicem nu! Şi uite aşa, am încălecat eu a treia oară! Era un cal absolut superb-Tabu îl cheamă, cuminte, dar cu personalitate. Trebuie să recunosc că am cam tremurat puţin când m-am urcat, calul nu mă ştia, putea avea orice reacţie; dar a fost chiar cuminte. A urmat o plimbare liniştită prin pădure, desigur nu singură, ci cu tipul respectiv pe lângă cal, nu cumva să o ia aiurea.

Senzaţia e tare faină, mai ales dacă nu ai frică de cal şi înveţi oarecum să îl struneşti. Pe mine însă nu m-a simţit prea autoritară, aşa că era el stăpânul. Am reuşit totuşi să pornesc cu el fără ajutorul cascadorului-calul răspundea la comenzi vocale şi numai la vocea tipului- dar numai atât a vrut, după aceea s-a încăpăţânat şi nu mai voia să meargă pe unde-l duceam eu. Mi-a plăcut experienţa, aş fi vrut să încerc şi un trap uşor,dar fiind drum de pădure mi-era uşor teamă de terenul accidendat.

Nah şi cu tiroliana.... domniţele noastre, toate cu rochiile lor în stil medieval nu au stat de două ori pe gânduri şi şi-au lăsat rochiile să fluture pe deasupra şantului de apărare în văzul vizitatorilor cetăţii şi mai ales spre deliciul cascadorilor. Şi cum nu prea aveam mare lucru de făcut, şi m-a chemat să mă dau, nu puteam refuza. Partea mai...delicată era că eram în fustă, lungă ce-i drept, dar nu m-a ajutat prea mult, mai ales când eu venit cu hamul respectiv să-l iau pe mine...pe sub justă! Nah, de bine de rău, am luat chestia aia pe mine, nu era prea comod, mai ales că mai eram şi cu fusta ridicată destul de sus, mi-a mai pus şi casca pe cap şi urma să îmi dau drumul pe drăcia aia. Eram destul de timorată, dar la ce glume aveau băieţii în ei, îţi treceau şi emoţiile şi tot...asta până mi-au făcut vânt...sincer nu mai ţin minte nimic din tot drumul-eram prea ocupată să urlu. Senzaţia e super tare! dar când am ajuns pe partea cealaltă abia puteam sa în picioare, aşa de tare îmi tremurau genunchii...

Au făcut băieţii o chestie foarte frumoasă după părerea mea: trecea pe acolo o fetiţă de vreo 13 ani, paralizată, în cărucior şi băieţii o întreabă dacă vrea să zboare; au luat-o frumos, i-au pus hamurile, au aşteptat să ajungă căruciorul pe partea cealaltă, şi i-au făcut vânt în neant. Fata a fost extrem de cuminte şi extrem de fericită după acel moment.

Mi-e aşa de ciudă că nu am pozele...am poză exact când îmi iau zborul, dar pe aparatul unei prietene.

Şi cam astea au fost aventurile mele de pe la Suceava, plus parada de deschidere a festivalului, aproximativ 6 kilometri de mers prin oraş, urcat prin soare sau fugit ca să le fac poze. Dar mi-a plăcut aşa în mare experienţa. Ne-am distrat, avem amintiri frumoase şi am petrecut aproape o saăptămână cu toţii.

Bolnăvioară

Am reuşit de am răcit în august! Cum? Pe trenul de la Suceava, am stat la un moment dat în curent, cumulat cu curentul de pe holul căminului unde eram cazaţi...et voila! Partea mai nasoală e că de două nopţi nu am reuşit să dorm şi duminică merg la nuntă...

Şi arăt ca naiba!Şi mă simt ca naiba! I need a hug...

miercuri, 20 august 2008

I'm back!

După o absenţă destul de îndelungată am revenit şi eu! Am fost tot plecată şi de câte ori ajungeam în faţa calculatorului nu mă puteam aduce în starea de a scrie pe blog.



Marea....a fost frumos, foarte frumos: mare, corturi, plajă, soare, distracţie, scoici... Am fost mulţi, vreo 12-13. Am râs într-o săptămână cum de mult nu am mai râs,m-am bronzat, m-am bălăcit, am cules scoici, a fost şi Tibi cu mine... Am văzut o grămadă de bebeluşi pe plajă! Sincer, nu am mai văzut atâţia bebeluşi la mare niciodată: erau miculuţi, unii nici nu mergeau bine. Dar erau adorabili! Nu-mi puteam dezlipi ochii de la ei! Erau şi câini pe plajă-chestie nu la fel de adorabilă ca şi bebeluşii, mai ales când respectivele animale fac pipi pe prosop sau se iau la bătaie lângă locul unde stai tu.


Se iau bani în Vamă pe absolut orice! Mâncarea o plăteşti tot fragmentat: adică cioraba are un preţ, smântâna e pe lângă la fel şi ardeiul iute iar la salată sau la peşte dacă mai vrei cumva o lămâie mai dai 3 lei! Am mers să-mi iau hamsii şi văd că e numai 3.5 lei porţia. Dar când mă uit mai de aproape pe lângă preţul ăla mai venea mujdeiul-1.5 lei, pâine-0.5 lei sau mămăligă-1 leu, deci, dacă voiai să le mănânci cum trebuie dădeai cam 5-6 lei. Nu mă deranja asta ci faptul că era totul fragmentat; nu prea poţi mânca hamsii fără mujdei şi mămăligă sau pâine.


Anyway...una peste alta, mâncarea a fost foarte bună, şi uneori mai scumpă, am mâncat nişte papanaşi de nu credeam că se poate aşa ceva! Foarte mare, nici nu am reuşit să mănânc unul întreg!


Poze -decente- nu prea am, că toate sunt pe plajă aproape şi nu mă prea încântă ideea de a mă posta în costum de baie pe blog, dar am o poză absolut mortală la masă, care-mi place la nebunie.


Eram la o terasă mâncam de amiază-un platou mai mult decât mare de midii pane!Pentru mine toate porţiile erau mult prea mari, şi de multe ori nici nu reuşeam să termin totul, deşi era aşa de bun!

Şi am şi dovada că am fost în Vamă


Ştiu că toată lumea îşi face poze cu asta, dar în fiecare an am făcut poză aici şi nu am vrut să rup şirul. Poza e făcută în ziua plecării, de fapt era seară, pe la 7.

Drumul înapoi a fost un chin-am stat 2 ore în plin câmp, noaptea pe la 11 din cauza unui alt tren care nu ştiu ce naiba a făcut el acolo...horror mă jur. Cică rapid, dar am făcut o grămadă cu el, şi era din ăla cu compartimente cu 8 locuri....ne-am rugat moartea mă jur. Făcea din Mangalia la Ploieşti 8 ore! Rapid! şi era plin compartimentul! Ce să dormi? că nu aveai cum să stai ca lumea d-apăi să mai şi dormi!

Nu ştiu ce aş mai putea scrie despre mare...toată lumea a fost, şi fiecare a trăit altfel. Dar am zis că nu mai venim pe litoralul românesc; mai bine mergem la bulgari sau la croaţi sau la turci... prea murdară plaja, prea mult jaf pe faţă...şi păcat că avem nişte plaje mari şi frumoase, dacă ar fi întreţinute.

Nah şi cam asta ne-a fost marea... ne-am sărbătorit aniversarea de 2 ani pe malul mării-anul trecut fiind la munte, la Peleş. Nu a fost nimic siropos, era de ajuns că suntem amândoi acolo, şi că ne e bine.

Well, iar trebuie să plec...dar o să continui mâine, promit. Am şi alte poveşti, de la Suceva.


Summer song

Piesa care ne-a înnebunit la mare şi ne-a făcut să ne mişcăm pe ritmurile ei.

marți, 12 august 2008

Ne ducem naibii!

Am primit o chestie pe mail care m-a lăsat mască: i-a apucat pe români nebunia retrocedărilor cu o asemenea furie de nu se mai uită la ce cer şi nici la ce se dă!

Se pare că Sfinxul, Vf. Omu şi Babele riscă să ajungă împrejmuite de garduri cu sârmă ghimpată, pentru că statului român nu-i pasă nici cât negru sub unghie cui ce dă, atâta timp cât banii ajung în buzunarele care trebuie! Articolul-care poate fi citit aici, cred că e un blog care conţine tot felul de asemenea articole despre tot felul de probleme serioase existente în societatea noastră.

Dar chestia asta sincer, mi se pare absolut de SF! Cum naiba să-i dai unui om de afaceri, sau unui tâmpit, un parc naţional??? Cum să-i dai unuia un MUNTE????!!!! Hai, dai o clădire, dai o bucată de pământ, dar cum naiba să-ţi dea prin cap să dai cuiva un munte??? Nu e vorba că nu înţeleg chestia asta-oricum nu o înţeleg- e vorba de faptul că aşa ceva nu se întâmplă! I-aş împuşca pe toţi imbecilii ăştia care au căcat în loc de minte! Sincer i-aş împuşca, fără nici cel mai mic regret! Ăştia oricum nu au familii cu adevărat, aşa că nu ar avea cine să-i plângă. Chiar nu văd şi cei din conducerea ţării cum se scapă hăţurile din mâinile lor??? Cum le lasă de bunăvoie să le scape doar ca să li se umple buzunarele şi conturile cu şi mai mulţi bani! Şi ce naiba fac cu atâţia bani? Mor cu ei sub saltea!

Nici nu pot fi revoltată de cât de şocată sunt! Sau sunt eu incredibil de naivă şi aşa ceva se întâmplă la fel de natural ca şi respiratul, sau e o chestie care trebuie stopată cât mai rapid şi definitiv! Dacă statul, care teoretic ar trebui să apere interesele celor care i-au ales nu mişcă un deget, atunci asta înseamnă că trebuie să ni apărăm noi? La ce bun să mai avem conducători dacă oricum nu fac absolut nimic?

Jeguri avem în conducere, nu oameni! Să le fie ruşine şi dacă nu le e, sper să apuce să vadă şi reversul medaliei...

O bijuterie de om!

Nu am crezut să apuc vreodată să văd materializarea acestei expresii...dar se pare că nu sunt destul de vizionară!Mă uitam la ştiri, şi printre obişnuitele crime, omoruri, accidente, aud şi o chestie care m-a făcut brusc atentă: îi putem păstra pe cei dragi lângă noi şi după moarte! Sub forma diamantelor!!

Da...cică te costă 3500-4000 de euro, durează 3 luni şi se realizează în Elveţia, dar că din 2 kg de cenuşă umană se pot obţine 4 diamante albe cu o tentă de albastru, în funcţie de sufletul celui decedat-ultima chestie este părerea tipei care se ocupă ce treaba asta-.

În Europa e o practică destul de comună, în România abia se aude de ea, probabil de aia am fost atât de interesată de ea.

Sincer, mie mi s-ar părea ceva extrem de intim şi de personal să-mi transform persoana iubită, sau pe cineva drag în diamant şi să-l port la gât sau ca şi inel, şi aş face acest gest probabil mai mult din egoism-să am lângă mine persoana dispărută cât mai mult timp-în altă formă, dar să ştiu că e ea-. Cred că aş vrea acelaşi lucru şi pentru mine-oricum voiam să fiu incinerată.

Ca să revin, ideea mi se pare interesantă, practică şi oarecum romantică. Probabil că şi în România va avea succes-mai ales printre ţigani! dacă nu o cunosc deja şi o folosesc.

Se pare, deci, că sintagma din titlu nu era doar o expresie! Poţi fi o bijuterie de om...după ce mori!

sâmbătă, 9 august 2008

Am revenit

M-am întors...

Dar sunt mult prea obosită pentru a scrie ceva. O să revin cu o postare mâine probabil, şi cu câteva poze-cele pe care le am eu-. Spun doar că a fost frumos. Restul mai târziu.