Dai uneori în viaţă peste tot felul de situaţii, în care te simţi efectiv neputincios, şi nu atât din cauza capacităţii tale efective de a face ceva, ci, culmea, din cauza opreliştilor care ţi le pun tocmai cei pe care vrei să-i ajuţi...
Şi atunci ce faci? laşi situaţia să curgă de la sine? încerci să mai intervi cu speranţa că poate o să reuşeşti? şi e şi mai neplăcut când e vorba de o persoană apropiată, un prieten...Unde se opreşte empatia şi dorinţa de a fii alături de cineva în momente dificile?sau, cu alte cuvinte, există o limită până la care să ne pese de cei apropiaţi, şi dacă da, unde este?
Nu ştiu dacă din păcate sau din nefercire, eu am ajuns într-un punct în care dacă sunt refuzată brutal din prima nu mă mai agit. Îmi pasă în continuare, sunt poate chiar rănită, dar nu mai fac niciun pas spre acea persoană.
Avea cineva o vorbă : " Le ciel aidera aux ceux qui s'aident eux memes" ( cerul îi ajută pe cei care se ajută singuri)- si e cat se poate de adevarat, nu neaparat in sensul religios, dar aplicat si la restul oamenilor. Nu poţi ajuta pe cineva care nu se ajută singur, şi mai ales, se încăpăţânează să creadă că nu au nevoie de nimeni...
E trist, şi îmi pare rău, dar, liberul abritru e încă valabil pentru toată lumea- la fel ca şi suportarea consecinţelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu